pe când eram bloc

din nou mă șterge bunica-n urechi cu un bețișor fără vată și-adună blocurile și grămezile de moloz,

din nou e lumină în mijlocul creierului meu și totul arde la temperaturi mult prea mari pentru noi,

din nou scapără scânteia aia care m-a făcut să merg când murisem pentru toți,

rupe-mă-n bucăți și lipește-le la loc, vezi de ce sunt în stare când mă doare

că nu mai ești lângă mine pe asfaltul ăsta care arde și lângă mașina asta care a smuls toată viața din mine,

albă ca un înger, pe cine păcălesc ?, n-o să mă mai trezesc mâine pe patul ăla de spital

c-o gaură cât o nucă-n cap, n-o să mă mai doară operația pe care a-ncercat s-o facă

un pui de ciocârlie pe scalpul meu și a ieșit strâmbă,

n-o să mai am o lume-n cap din simplul fapt că au scos-o ei și au pus-o-n ligheanul ăla roșu

și murdar care le servea drept suport pentru ciocurile de păsări pe care le foloseau ca să sfărâme creierul,

dup-aia-l scoteau pe nas.

eram jucăria pe care-și făceau experimentele, nu țipam, nu mă mișcam, am strigat o singură notă muzicală

când mi-au scos primul ochi.