”azi nu”

Copilăria mea a fost, în niciun caz frumoasă, dar interesantă;

Îmi aduc aminte cu o tristețe mascată de zâmbet (fals !) de chicotele care veneau din spatele blocului, mi-aduc aminte cum stăteam timidă la fereastră și mă uitam la grupul care se ”v-ați ascundea”,

În blocul de vis-à-vis sau în tufișuri, pe după mașini ; aș fi putut să îi strig celui care număra locul fiecăruia ;

Apoi, cum afară ploua, auzeam aceleași râsete pe scara blocului, mă uitam pe gaura cheii și îi vedeam jucând cărți sau jocuri de-alea cu păpușile pe care le schimbau de haine și le trimiteau la prezentări de modă imaginate pe loc; copil-urban !

Într-o zi am ieșit, îmi vine-n minte culoarea cerului, albastru așa cum sunt eu pe interior, dar atunci nu știam că sunt un colț de înalt căzut pe pământ;

Soarele strălucea, nu-mi păsa decât să nu mă fac de râs cu vocea roindu-mi prin suflet, să nu se sperie ca naiba că am gene de tăciune amestecat cu lapte și ceață;

Și nu s-au speriat de ochii căprui, iscoditori, naivi, care îi cercetau până-n adâncul sufletului lor bleg de copil; îmi fusese teamă să nu-mi spună ceva de maică-mea !

Și-am început să mă ”v-ați ascund” pe unde văzusem în trecut că se ascundeau alții și nu erau găsiți; și normal că m-au dibuit din prima, căcat!

Și-am început să-mi las mâinile să mângâie rochiile lucioase ale păpușilor cu păr de sârmă și cu ochii

două bobițe de acuarelă (comparație melodramatică a copiilor de pe vremea mea);

Am vrut odată să mă ascund în gaura cheii, nimeni nu m-ar fi recunoscut așa ghemuită, dar n-am încăput și până să mă gândesc la alt loc, m-au găsit;

Alteori voiam să mă transform în nor și să ating ”peretele numărătorii” prin ploaie, înaintea tuturor, dar am realizat că pot să devin doar pământ și până și asta mai târziu, peste niște zeci de ani o să hrănesc viermii;

Îmi vine în minte un moment de slăbiciune când am spart un ou de asfalt și am alergat înapoi în casă, plângând de mila puiului care ar fi putut să se nască de-acolo, atunci nu mai erau blocuri, nu mai era beton, era numai gălbenuș, era numai coajă de ou;

Mai știu până și rugăciunea (miluiește puiul pe care l-am împidicat să se nască) din seara aceea de doliu, când i-am spus lui Dumnezeu că aș vrea să fiu un pui de găină care să cadă pe pământ în noaptea aia și am stat până la 2.00 la priveghiul oului;

A doua zi am văzut din nou soarele și am știut că puiul pentru care mă rugasem a devenit o rază care se scurge pe geamul ferestrei mele;

Am scos mâna pe geam și am mângâiat o rază de soare, dar m-a ars; ! Mă doare…;

Era normal să cred că puiul care ar fi putut fi nu mă cunoștea și m-a ciupit de deget cu ciocul care nu era?