Basmul fără de sfârșit

            A fost odată ca niciodată o căldare cu vopsea. A fost odată ca niciodată o căldare cu vopsea, iar lângă se odihnea un glob de sticlă. A fost odată ca niciodată o căldare cu vopsea, iar lângă se odihnea un glob de sticlă în mijlocul căruia ardea un foc. A fost odată ca niciodată o căldare cu vopsea, iar lângă se odihnea un glob de sticlă în mijlocul căruia ardea un foc nestins, care exista de când și Dumnezeu. Iar Dumnezeu a vărsat căldarea peste globul care se învârtea în jurul unei axe imaginare. Culorile s-au întrepătruns, dar fără o pensulă, a apărut un tablou care nu putea fi asemănat cu niciuna dintre suprafețele globurilor care pluteau de-a dreapta, de-a stânga, deasupra și dedesubt. Până și Dumezeu se uita cu surprindere și admirație la munca Sa. Primul locuitor al Pământului nu a fost un rege sau un om de seamă, ci un bărbat care a învățat singur să-și muncească țarina. Muncea greu, din zi până la apus, și roadele strădaniei sale începuseră să se vadă. Dar planeta era mult prea mare, iar el prea singur. Văzându-l hotărât să-și ispășească misiunea și să lucreze de unul singur tot pământul, Dumnezeu a început să râdă cu lacrimi. Asta a fost prima furtună.

            Din trei lacrimi și un strop de râs divin, a apărut o femeie care a început să-l urmărească foarte atent pe bărbat. Începuse să se întrebe chiar dacă nu cumva Dumneze se supărase pe el și trimisese un înger să-l supravegheze. Femeia era curioasă de tot ce se întâmpla, dar și frumoasă încât la soare te puteai uita, dar la dânsa ba.

            Trecură multe generații și povestea creării lumii a cunoscut multe variante, dar într-un ținut minunat, unde se amestecaseră toate culorile, rămăsese nealterată. Acolo domnea un rege bătrân, bătrân care avea trei fete. Cea mai mare era trufașă și mândră că va moșteni împărăția tatălui său, împărăție care avea și munți, și dealuri, și câmpie. Mulți spuneau că acolo ar fi fost odată Raiul. Dar cine mai știe care e adevărul…

            Fata mijlocie spera să domnească și ea într-o bună zi peste acele pământuri. De aceea, o privea cu ciudă pe sora ei mai mare care era atât de aproape de împlinirea visului.

            Doar mezina nu-și murdărea sufletul cu astfel de dorințe. În fiecare dimineață, ea Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru o nouă zi sub acoperământul cerului și promitea să se bucure întotdeauna de ce e bun și frumos pe lume. Fusese dintotdeauna atrasă de flori și culori vii, de cer și de minunile Pământului. Iubea, în special, florile albe. Tatăl ei îi dăruise un crin când se născuse. Avea părul ca un lan bogat de grâu care scânteia la fiecare rază de soare aruncată din înalturi. Frumusețea sa era nepământească, mai ales a ochilor albaștri care transmiteau speranță, dar, totodată, tristețe și un dor nemăsurat. Dor pentru ce sau pentru cine? Poate mama… Da, mama fetelor murise la nașterea mezinei. Fetele erau prea mici ca să-și dea seama de gravitatea morții, de cât de sumbru era vălul care se așternuse atunci peste sufletul tatălui lor.

            Era 23 spre 24 iunie când fata a venit pe lume. Din întuneric, a ieșit la lumină ca un cuvânt care se naște pe buza de sus a unei fecioare. Nu își amintea deloc noaptea în care venise pe lume, ci doar mirosul durerii care o străbătuse când prima aromă, aroma mamei ei, îi intrase în suflet. Acel parfum de piele proaspăt spălată cu lapte de migdale încă îi însoțea singurătatea. În noaptea în care venise pe lume, cerul se deschisese, iar culorile de la începuturi s-au revărsat asupra sa. Spiritele celor care muriseră până atunci o înconjurau nevăzute decât de ea. Se spune că nou-născuții au o relație specială cu Divinitatea, iar nașterea slăbește legătura. Fiecare por din corpul ei simțea la acel moment harul Domnului pogorât asupra împărătesei. Simțea și lupta grea care se dădea în sufletul mamei care era trasă spre adormire veșnică de cei care o voiau acolo și spre lumea căreia îi aparținea de dragostea pentru fiicele ei. O luptă grea, nevăzută, în care nu primea niciun ajutor. Era față în față cu un duh rău căruia cu greu îi rezista. Lupta nu se dădea în săbii, era o luptă supranaturală din care numai unul scăpa cu viață. Încet-încet, visul a convins-o să i se alăture, iar femeia, sleită de puteri, a acceptat resemnată. Ultima ei suflare a fost și prima a micuței.

            Ziua ei de naștere nu mai era o bucurie pentru nimeni, ci doar un prilej de plânsete amare și amintiri care înțepau mințile tuturor ca niște ace de cristal. Nici fata de împărat nu putea să se bucure într-adevăr sau să-și permită să facă ceva care îi putea aduce zâmbetul pe buze. Nu putea să înțeleagă de ce corpul ei, în special buza de sus, nu îi mai dădea ascultare. Și iată că ziua a și venit…

            Cer. Pământ. Cer. Pământ. Soare și lună în același timp. O stare de teamă și, totodată, de bucurie mult prea mare pentru un pământean a cuprins-o azi dimineață. Mâine iar va fi ziua ei și Cerul știe de ce comportarea tuturor e aceeași în fiecare an. Pe obrajii fiecăruia se prelinge același număr de lacrimi. Asta e lesne de observat, căci plâng în același timp. Poate una-două lacrimi în plus din ochii împăratului, dar nimic altceva. Durerea e diferită de la un orășean la altul, în orice caz nimic nu o putea întrece.

            La capătul orașului, era o căsuță veche unde locuia un simplu tâmplar împreună cu fiul său, singura bucurie de când soția îi murise. În fiecare dimineață, el se trezea foarte devreme ca să înceapă lucrul. Era singura posibilitate de a obține banii necesari pentru un trai cât de cât decent. Băiatul își dorise dintotdeauna să o fi cunoscut pe mama sa, dar vremurile trecuseră peste dânsa ca apa peste pietrele unui râu. Nu mai știa nimic despre cea care îi dăduse viață. Zilele treceau la fel și în căsuța modestă de la marginea orașului, și în familia regală. Timpul trece la fel pentru toți, de fapt.

            Ziua aceea ar fi trebuit să fie specială, nu în fiecare zi o fată de împărat împlinește 18 ani. Dar același plâns înfundat, aceeași tristețe apăsătoare, umplea străzile. Tinerele fete își ­pregăteau buchețelele de flori de sânziană, le așezau sub pernă, în speranța că își vor visa ursitul. Tradițiile din bătrâni erau respectate și de cei de viță nobilă, așa că fetele de împărat își închipuiau cum vor arăta cei ce le vor apărea în vis. Fata cea mare se credea cea mai îndreptățită să aibă visul specific sărbătorii. Tatăl ei era prea bătrân ca să mai poată guverna ca la carte ținutul. Dacă se mărita, va putea să urce pe tron. Cea mijlocie credea că nu se cuvine ca tocmai ea să se gândească la așa ceva, dar urma obiceiul cu sfințenie.

            Așadar, a venit și timpul somnului. Cele trei fete s-au culcat cu speranță. Așa cum se întâmplă în povești, mezina a avut un vis care a luat-o prin surprindere. „Alergam pe malul unui râu. Alergam pe malul unui râu care vuia. Alergam pe malul unui râu care vuia din toate puterile lui. Vuietul acela îmi umplea sufletul de bucurie și, în același timp, de durere. Timpul curgea cu apele cristaline. Vedeam secundele încercând să se prindă de stâncile umede, dar știam că nu vor reuși să rămână foarte mult. Vieți umpleau valurile. Treceau, cu secundele, spirite triste, spirite luate prea devreme de furtună. Cine zice că moartea e liniște veșnică, cine zice că mai bine ar muri decât să treacă prin toate încercările vieții? Cu vuietul valurilor se auzeau vaiete, poate că acei oameni visaseră că moartea e o fecioară cu pielea albă ca hârtia și buze roșii ca macii. Din valuri, dintre stânci, a răsărit o nălucă suferindă care striga numele meu. Era frumoasă! Lucru de care putea să-mi pară rău imediat ce l-am gândit. Aș fi putut să-mi retrag gândul, să-l înfășor în vălul unei minciuni, dar nu. Am vrut să văd ce o să se-ntâmple. Și fantasma a început să iasă încet-încet din spuma albă a visului. Părul blond (la fel ca al meu) se revărsa peste umerii fără viață. Pe frunte se vedeau urme de picături de sânge pe care apa uitării nu le putuse șterge. Ochii mari și albaștri se mișcau în sus și în jos ca și cum în fața spectrului ar fi fost un termometru care tot urca și cobora. O răceală stupefiantă m-a cuprins când fantoma a început să vină spre mine. Și, cu cât mă depărtam, cu atât ea se apropia de mine. O reverie cam năstrușnică de care voiam să scap cu orice preț, dar oricât de tare m-aș fi ciupit, nu reușeam să mă trezesc. La vreo doi pași de mine, am început să simt mirosul de lapte de migdale de când mă născusem. M-am relaxat, deși spiritul femeii mă făcea să mi se ridice părul pe ceafă. Și m-a atins cu buze reci, sârmoase. Și m-am trezit.

            Era în toiul nopții, iar angoasa mă cuprinsese. Eram doar eu în dormitorul care acum mi se părea gigantic. Din toate colțurile păreau să răsară chipuri ireale, ale oamenilor de mult trecuți la veșnicia din care s-a creat pământul. Gâtul meu se uscase încă de la sărutul moartei, dar era prea întuneric pentru a merge până la bucătărie ca să îmi iau un pahar cu apă. Nici pe servitoare nu îndrăzneam s-o chem, pentru că sunetul clopoțelului spărgând acea liniște n-ar fi făcut decât să mă sperie. Așa că m-am așezat din nou pe pernă. Dedesubtul capului meu, florile de sânziană se fărâmițaseră din cauza spasmelor. Mi-am jurat să nu mai adorm. Știam că în curând se va face dimineață deasupra Carpaților și că surorile mele își vor depăna visele în timp ce eu voi încerca să nu mă mai gândesc la coșmarul meu.

            Mi-era atât de somn și pleoapele cădeau grele peste ochii mei albaștri, iar părul blond părea să fi căzut deja pe fundul prăpastiei adormirii. În curând, în curând...

            Visul acesta nu era ca celălalt. Nu exista râu, nu existau vaiete, ci doar o casă sărăcăcioasă la marginea împărăției noastre. Acolo locuia un simplu tâmplar împreună cu fiul său, singura bucurie de când soția îi murise. În fiecare dimineață, el se trezea foarte devreme ca să înceapă lucrul. Era singura posibilitate de a obține banii necesari pentru un trai cât de cât decent. Băiatul își dorise dintotdeauna să o fi cunoscut pe mama sa, dar vremurile trecuseră peste dânsa ca apa peste pietrele unui râu. Nu mai știa nimic despre cea care îi dăduse viață. Zilele treceau la fel și în căsuța modestă de la marginea orașului, și în familia regală. Timpul trece la fel pentru toți, de fapt. Băiatul a ieșit să se odihnească pe o piatră. Cerul parcă picurase în ochii lui puțin din culoarea frunzelor la începutul primăverii, iar părul furase nuanța stacojie a lemnului. Pielea de pe gât lucea de sudoare și un fior m-a trecut când s-a uitat înspre mine. Dar ce păcat că n-a putut să mă vadă. Chiar atunci, un vânt puternic a trecut și m-a luat cu el. M-a purtat  printre crengile copacilor, pe deasupra Dunării, prin peșteri neumblate până înapoi în trupul meu.

            Cocoșul cânta mai tare ca oricând, iar mie îmi bătea inima mai repede ca-n alți ani pe vremea asta. Știam ce avea să mă întâmpine. O tristețe sumbră, pierzătoare. Un plânset stins, ascuns. Durere, obicei care ține de prea mult timp. Mama...

            Am ieșit repede din dormitorul meu, cu zâmbetul pe buze, cu părul încurcat, cu obrajii străbătuți de roșeață. Am deschis larg fereastra dinspre est și am tras adânc în piept aerul curat al dimineții. O pală de vânt mi-a adus la urechi un chicotit de copil și un zgomot de palmă peste obraz. De ce trebuie să ne conformăm unui eveniment trecut, îngropat în pământ?, mi-am spus. Am coborât scările și am văzut totul îndoliat, ca de obicei, geamurile închise, lumânări aprinse, gesturi funebre pentru un trecut care nu se va mai întoarce niciodată. Am deschis intrarea în natură, am stins lumânările, am schimbat tot ce era negru în culori și am ieșit. Slujitoarele se uitau la mine de parcă înnebunisem, dar nu-mi păsa, nu-mi mai păsa. Mama nu ar fi vrut să fim triști în ziua Sânzienelor.

            Am trecut podul către centrul orașului, peste apa Prutului. Explodam de fericire.

            În centru era plin de oameni care își cumpărau cele trebuincioase pentru o nouă zi de muncă. Am oprit două femei îmbrăcate în negru și le-am întrebat: „Credeți că reginei i-ar fi plăcut atmosfera pe care a impus-o tatăl meu? Credeți că, îmbrăcându-vă în negru într-o zi așa de specială ca sărbătoarea de astăzi, veți reuși să o readuceți pe mama printre noi? Nu, femei bune, trecutul e trecut, nu mai poate fi schimbat. Dacă mama a murit, nu înseamnă că întreg tărâmul trebuie să o urmeze o zi în fiecare an. Bucurați-vă, căci mama e bine acolo unde a ajuns și veghează peste noi.” La auzul acestor vorbe, femeile au zâmbit și și-au lepădat pălăriile și bijuteriile negre, pe care le-au aruncat cât colo. Au plecat râzând și bucurându-se de ziua cea frumoasă. La fel, și câțiva bărbați care mă auziseră, au dezbrăcat paltoanele negre și au rămas în cămăși albe ca spuma laptelui. Bucuria sufletului meu a cuprins tot orașul în ziua aceea, dar îmi rămăsese gândul la băiatul tâmplarului.”

            Băiatul modest de la marginea orașului era și el în centru. Tocmai își ascuțise rindeaua, iar acum se odihnea lângă fântână. Se uita în stânga și în dreapta, saluta câte un om. Cumpărase câteva bucăți de lemn când s-a hotărât să se întoarcă la căsuța lui. Daaaar... fata de împărat era așa de frumoasă că la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Soarele cădea în valuri peste ochii ei care păreau a fi două pietre prețioase. Când a văzut-o, băiatul a scăpat lemnele din mâini. Nu se aștepta să existe așa o minune. Toți porii îi respirau liniște și bucurie.

            Când privirile li s-au întâlnit, zâmbetele lor au părut a se contopi. Se recunoșteau, deși nu se văzuseră niciodată. Era o legătură mai puternică decât orice. Și au plutit unul spre altul fără a mai băga în seamă lumea care forfotea în jur. Un singur lucru conta, că ei erau acolo, amândoi, în același timp.

                                                                      ***

            Dumnezeu privea din înălțimile Sale și zâmbea. Sub lumina zâmbetului divin, o minune se înfăptuia, inimile a doi copii puri, care nu cunoscuseră până atunci dragostea, se întâlneau într-un ținut de poveste.

                                                                       ***

            Lacrimi de bucurie curgeau pe obrajii celor doi. Niciunul nu se gândise că îl va întâlni pe celălalt într-o zi care fusese, timp de atâția ani, îndoliată. Răspunsurile și întrebările nu reușeau să se mai nască pe buzele lor, însă lacrimile spuneau tot. O lacrimă căzută pe buza băiatului a întrebat dacă o iubește pe fată, iar alta, care a căzut pe obrazul fetei, a aprobat tăcut.