noapte 1 (ne ducem spre zi)

Cum te-ai simți dacă un gigant de vreo 2 tone te-ar arunca în aer,  ar juca popice cu tine, după care  te-ar azvârli pe podeaua de piatră a unei camere care are, în loc de tavan, cerul? N-ai simți nimic, efectiv nimic. Cel puțin, pe moment. Ai cădea într-o lume (lume?) derizorie, plină de mâini slinoase care se întind după tine, și apoi în altă lume, și apoi în altă lume, și apoi s-ar sfârși căderea. Și te-ai trezi, doar pentru câteva secunde, într-o cameră albă, completamente singur, ai vedea lângă pat un stativ cu două punguțe pline cu lichid, una cu urină, alta cu Dumnezeu-știe-ce transparent. Ți-ai arunca ochii peste cap și l-ai vedea pe Lucky, un labradoraș de pluș, cu mica lui căsuță stând și… și ce ? Apoi ai cădea din nou în lumea aia, și-apoi în ailaltă, și-n ailaltă. Totul se mișcă așa repede că e negru, negru, negru fără alb. Te-ai trezi pentru un biscuite ? nu încă. Mai cazi o vreme. Apoi iar te trezești și râzi ca un apucat de o voce care-ți cântă, la mișto, melodia pe care o aveai la apel când te-a lovit gigantul. Ai dreptate. E de râs că vocea aia n-are voce. Știu și ce o să urmeze. Mai cazi o vreme. Dup-aia, într-o noapte ți se face poftă de biscuiți cu mere și te trezești ca să ceri. Faza nasoală e că tot capul ți se scaldă în betadină și ai o bucată maaaaaare de fașă pe juma’ de cap. Deasupra, o plasă o ține la locul ei. O să fie aiurea când o să afli că două cabluri de sub scoarța ta cerebrală au făcut scurt și niște electricieni ți-au tăiat scăfârlia ca să le scoată. Altfel… Doamne apără și păzește ! Puteai să cazi mereu, și mereu, și mereu, și mereu. E de bine că nu mai cazi. Acum o să-ți fie teamă de giganții ăștia de fier care trebuie alimentați la fiecare 300km. Nu mai ai păr pe juma’ de cap, iar ce ți-a mai rămas e năclăit de substanțe al căror nume îl știi, îl știi, da-ți scapă. Mai face ceva scurt ? N-ar trebui.