...

la nord de mine se deschide un culoar pe care intru ca să găsesc un licăr de lumină,

e stradă, e ulicioară, pff ! am ratat cotitura, nu mai ajung în iesle,

iar steaua se topește deasupra ei cu miros de tămâie

în bisericuța asta unde am ajuns, îngerii nu cântă, tac,

icoane șterse se răsfrâng pe catapeteasmă 

eu sunt aici, doar eu,

și Maica îmi zâmbește din icoană de parcă-s copilul Ei,

Pruncul din brațe scâncește de frig și de jale,

de blocuri și de uitare, de foame și de claxoane,

stau singuri și se uită la mine din icoana pusă în fața altarului,

și pe catapeteasmă e Sângele ce va să fie,

policandrul plesnește de insuficiență, rămân pe-ntuneric !

sunt ascunsă-ntr-un pumn care nu-i pumn, sub un acoperiș care nu-i al meu,

nu pot să înghit întunericul, nu pot să-mi aprind sufletul,

mă doare de atâta minune, nu sunt decât sămânță între spini,

nu sunt nici Silabă, nici Consoană, nici măcar Vocală,

sunt un biet semn

la poalele Cuvântului care se Scrie.