Acum se trezește înaintea tuturor din casă și se pune pe citit

Se născuse prea devreme în dimineața aia. Nu mai era nimeni în jurul lui, iar el, care toată viața voise să simtă ce nu se poate simți, să miroasă ce nu se poate mirosi, să audă ce nu se poate auzi, era acum speriat că nu poate nici măcar să-și miște degetele de la picioare. Îl cuprinsese o amorțeală ciudată care i se răsfrângea până în stomac și înapoi în tarsiene și metatarsiene. Nu credea că se dematerializase când călcase strâmb pe marginea blocului. Ce idee! Vedea clar înainte bulvardul, ACR-ul și Toledo. S-ar putea să fie încă pe marginea blocului ăluia. Parcă și miroase ciudat. Se aud valuri. Fast-food-ul de peste stradă se transformă în stabilopod, iar ciorile care croncăneau ceva mai încolo, pe la etajul 9, pe pervazul orfanilor ălora, sunt acum pescăruși. Ce na...?! Mașinile nu mai alunecă pe șosea, ci pe linia unde cerul se pupă cu marea. (”A se săruta” ar fi fost mult prea pretențios pentru el.) N-o să mai vadă niciodată așa ceva. De fapt, nici nu-i foarte sigur că asta existăăăăăă. Să vadă, să vadă, să vadă. De ce să vadă? Pentru că ești sigur numai de ceea ce vezi. Vezi pământ, poți să-l pipăi? Atunci, e acolo. Și Dumnezeu? Ah, da. Credea în El, deși nu-l pipăise vreodată. Bunica lui îl învățase cum să se închine. Îi luase într-o zi degetele de la mâna dreaptă și i le unise. Îi explicase că acolo era Sfânta Trime și multe alte chestii pe care nu le înțelegea și, mă-sa de treabă, nici nu și le putea aminti. Și voia atât de mult să trăiască din nou sentimentul primei Împărtășanii. Fusese un loc gol în inima lui până când îl ocupase Ceva. Ceva/Cineva? Nu se putea hotărî dacă icoanele de pe pereți îl trădaseră vreodată, dar spera că nu. La fel ca bunica, cea mai bună prietenă a lui. Acolo, mereu. Acolo, pretutindeni. Bunica nu fusese o ființă decât până la 3 ani după ce el venise pe lume, singura ei contribuție materială în creșterea lui fusese crucea pe care-l învățase să și-o facă înainte să adoarmă. Sigur că acum era iar lângă el, iar îl ținea în brațe ca pe un pui speriat. Ochii ei mari și negri se căscau spre el. S-a pierdut în negru. Și cade, cade, cade. Se oprește la marginea unui bloc, alt bloc. Vede tot orașul. De acolo, de sus, pare curat. Pare. Și cade, cade, cade. Se zgârie de afurisiții ăia de ghimpi de la trandafiri și se lovește inevitabil de o suprafață tare acoperită cu frunze albe.
Acum se trezește înaintea tuturor din casă și se pune pe citit.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

sertarul de la patulnostruscârțâie

sertarul de la patul nostru dublu scârțâie de ceva vreme mi-am aruncat pe umăr o funie vin să salvez ce-a mai rămas din mina de cărbune de lângă satul în care sertarele scârțâie cu fiecare zgâlțâitură de cutremur le e frică tuturor de vânt le e frică să nu le fure mucegaiul și igrasia de pe buze și să-i învețe mai știu eu ce olandeză afurisită că-i frig în cârciuma asta de peste drum și-mi îngheață mâna pe paharul cu mojito aiurea fumez un fir de păpădie și asta numai ca să mă-ncălzesc mereu am fost alergică la fumul de țigară mi se pune un dop de plută în capul pieptului și mi se urcă până-n creier narcoticul ăla (fir-ar să fie) de la care îmi cresc aripi cu sârmă ghimpată pe margini îmi iau zzzzzborul adorm în aer mă agăț cu mâinile înapoi mâinile se umplu de sevă de om și de țesuturi nervoase care zvâcnesc de la est la vest de la 2 la 6 4h în care mâinile mele se transformă și se crapă din părți și se aruncă peste lume ca s-o murdărească așa și aripile pe care le-am...
Citiți mai multe

Golani

pe bulevardul magheru s-a născut o fetiță cu ochii negri ca cerneala scursă din stiloul meu pe foaie când scrie că pe bulevardul magheru s-a născut o fetiță. a uitat-o mă-sa, o cerșetoare pe care o vezi pe la toate colțurile că întinde mâna, în cutia asta de carton cu găuri pentru ventilație. în locul fetiței ăsteia, aș pune un cățeluș, în cutia asta, aș duce cățelușul acasă; fetița plânge cu lacrimi curate și țipete care se ițesc printre celelalte cutii de carton puse acolo de vecinii atât de grijulii și de atenți încât n-au auzit țipetele isterice ale mamei când golanii au vrut să-i ia copilașul.
Citiți mai multe

răspuns

la început nu înțelegea de ce, pentru ea, cerul se deschidea la ore fixe și de ce locul unde stătea, cu picioarele lipite de ciment, se deschidea spre cerul care nu mai era niciun pic de culoare, nu mai era nici suflet, doar casă de nori între bucăți de ochi, un clește care mi-a aranjat picioarele în seturi de cuvinte care mor azi mai puțin decât ieri, moare sub fiecare bucată din muntele tău cumpărat cu banii de pâine și așezat între blocuri – destul ca să nu mai plâng – îmi zboară pietre pe lângă urechi, îmi cad îngeri în palmă, mai e puțin și inima pleacă în căutarea sinelui care a încovoiat-o.
Citiți mai multe