răspuns

la început nu înțelegea de ce, pentru ea, cerul se deschidea la ore fixe

și de ce locul unde stătea, cu picioarele lipite de ciment,

se deschidea spre cerul care nu mai era niciun pic de culoare,

nu mai era nici suflet, doar casă de nori între bucăți de ochi,

un clește care mi-a aranjat picioarele în seturi de cuvinte care

mor azi mai puțin decât ieri, moare sub fiecare bucată din muntele tău

cumpărat cu banii de pâine și așezat între blocuri – destul ca să nu mai plâng –

îmi zboară pietre pe lângă urechi, îmi cad îngeri în palmă,

mai e puțin și inima pleacă în căutarea sinelui care a încovoiat-o.