Dubii



Stinsese orice speranţă. Impactul cu durerea fusese atât de înfiorător încât, din câte persoane se aflau în jurul lui, nu mai recunoştea niciuna. Văzuse moartea în faţa ochilor, sorbindu-i trecutul si înghiţindu-i întreg viitorul. Nu mai putea să gândească acum, după ce îşi revenise cât de cât din comă. Nu avea pe retină decât imaginea așa-zisei doamne cu coasa. De fapt, pentru el, moartea nu avusese niciodata infatisarea ilustrata in carti. Pentru sine, moartea însemnase mereu doar un moment. O clipă de neatenție a vieții. Lupta aceea, care apare la unii bătrâni care se agață cu mâinile de marginea lumii acesteia, dintre viață și moarte nu însemnase pentru el decât un schimb amabil între două entități diferite, total opuse, care, culmea, vor același lucru, și anume, viața celui care se chinuie. Văzuse, în scurta sa călătorie pe celălalt tărâm, ce înseamnă binele și răul și unde duce fiecare. Era conștient că, după ce va începe să vorbească din nou, încercând să povestească ce văzuse, va fi considerat nebun din cauza a ceea ce pățise. Ce pățise? Nu își mai amintea decât că, deasupra lui, apăruse o lumină orbitoare și urechile îi fuseseră umplute de șoapte îngerești.
Apoi, fusese doar întuneric. Un întuneric greu care și acum mai era in spatele său. Îi era teamă să mai închidă ochii, căci văzuse moartea și îl speriase imaginea acesteia. În clipele când fusese în comă, moartea i se prezentase ca o bătrână grăsuță, cu obrajii rosii de parcă cineva tocmai ar fi mușcat din ei, cu șorțul ars într-un colț și rochie albastră pe dedesubt. Moartea îi mirosise atunci a scorțișoară și a prăjituri abia scoase din cuptor. În exteriorul lui, era hărmălaie, iar acea bătrână îi inspira aceeași siguranță și liniște precum bunica sa, în vremea când trăia. Își pusese toate speranțele în bătrâna care stătea în fața lui ca să îl ducă înapoi în realitatea sa. Nu s-a gândit  nicio clipă că durerea era, de fapt, aripa de înger care îl va purta înapoi la viață, iar bătrâna simpatică însemna desprinderea definitivă de aceasta. Acum, treaz fiind, se gândea la bunica lui. Oare cum arătase moartea pentru ea?
Știa că îi plăceau copiii și mirosul de iarbă proaspăt cosită. Să fi fost oare o moarte copilăroasă care, mai înainte de a veni, se tăvălise prin iarbă proaspătă ca să își ascundă mirosul de trup în descompunere? Deja, la câteva minute dupa ce se trezise, nu mai era sigur de ceea ce văzuse. Își mai putea aminti doar cât de puternică fusese durerea atunci când căzuse pe asfaltul rece, înghețat. În minte îi revenea obsesiv problema înfătișării morții. Începuse să îi fie dor de ea. Începuse s-o vada în culori și tăvălită prin tot felul de esențe când a adormit...
            Timpul săpa printre pietre.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

sertarul de la patulnostruscârțâie

Golani

răspuns